Omul din spatele terenului de baschet. De vorbă cu Dragan Petricevic despre aventura transportului umanitar din Bosnia
Toți îl știu pe Dragan Petricevic din lumea baschetului. În România el este antrenorul cu cele mai multe titluri și trofee, antrenorul care a făcut din echipa de pe Bega o legendă. Totuși, eu nu l-am cunoscut așa pe Dragan, așa că nu voi vorbi de cariera lui, despre care oricine poate realiza că este una de succes. L-am întâlnit în urmă cu aproximativ două săptămâni, la sediul Crucii Roșii. Urca, cu mâinile lui, un palet de ajutoare în tirul ce urma să plece la sinistrații din Bosnia.
Deși a fost cel care a mobilizat o mare masă de oameni să vină în ajutorul celor loviți de viitură peste graniță, n-a vrut să facă o știre din gestul său, sau să iasă cumva înainte. Pur și simplu nu avea nevoie de promovare! A făcut-o dintr-un instinct uman, fără a realiza în primă fază ce presupune un astfel de angajament. După ce a lansat apelul umanitar pe Facebook, Dragan Petricevic s-a implicat trup și suflet în strângerea de fonduri și ajutoare pentru sinistrații din Serbia și Bosnia.
„Dacă te implici într-o astfel de chestie, mergi până la capăt. Nu e o seară fashion, în care te vezi puțin și gata. Când te implici, te implici cap-coadă. Eu nu știam ce înseamnă asta. Am dat un apel ca un om, pentru că am simțit asta.” spune Dragan Petricevic.
Adevăratele provocări au venit ulterior. Și-a dat seama că avea nevoie de sprijin în acțiunea pe care urmărea să o desfășoare, așa că a apelat la Crucea Roșie Timiș, despre care are numai cuvinte de laudă: “Oamenii de acolo au fost puțin spus un partener, au fost o bază în toată povestea asta”.
Un sprijin neașteptat! De la un portbagaj de bunuri, la 17 tone de ajutoare
Feedback-ul nu a întârziat să apară. Persoane din lumea sportului, dar și oameni obișnuiți au răspuns prompt apelului lui Dragan Petricevic, iar după numai câteva zile, la sediul Crucii Roșii din Timișoara, se strânseseră aproape 17 tone de ajutoare. Vorbim despre alimante, apă, îmbrăcăminte sau obiecte indispensabile uzului caznic.
„Eu nu m-am așteptat la un asemenea feedback și nu m-am așteptat la o așa reacție, în primul rând, din lumea sportivă. S-au implicat foarte mult, în special, RCM Timișoara, BC Timișoara, clubul de baschet U Mobitelco Cluj sau Federația Română de Baschet, plus alte persoane fizice. Împreună cu ce a adunat și Crucea Roșie din Timișoara, am ajuns de la un portbagaj de bunuri, la 17 tone de ajutoare”, spune antrenorul de baschet, vizibil impresionat de modul în care a fost receptat apelul lui
Deși la început nu îi erau clare dimensiunile unei astfel de acțiuni, în scurt timp a înțeles despre ce e vorba: “Nu știam că e un proces atât de lung, credeam că trebuie încărcat, plecat și gata. Dar bunurile strânse au trebuit colectate, depozitate, selectate…Abia în deplasare am înțeles cât a fost de greu”
Bosnia: O aventură de 50 de ore
Împreună cu doi reprezentanți ai Crucii Roșii Timiș a plecat în Bosnia pentru a le duce ajutoarele celor loviți de viitură. Dar drumul nu a fost ușor, așa că, o călătorie care în mod normal ar dura 15 ore, a durat 50. Doar la vama dintre Serbia și Bosnia au stat aproape 12 ore. Birocrația a fost cea care le-a pus bețe în roate. Aici, în vamă, a reușit să adoarmă puțin, căci în toată această călătorie a avut parte doar de trei ore de somn. Dar nu a dormit oricum, ci în cabina tirului. A fost prima sa experiență de acest gen, despre care acum spune amuzat că “m-am simțit ca pantofii în mașina de spălat”.
Așteptarea e totuși grea, și să mai stai și aproape 12 ore când tu vrei să faci doar un bine, te poate face adeseori să-ți pierzi răbdarea. S-a întâmplat și în cazul lui Dragan Petricevic, care la un moment dat n-a mai rezistat și a mers să-i ceară socoteală vameșului-șef: “m-am dus la el și i-am spus să ne confiște tot, i-am spus că sunt droguri”, povestește Dragan, amuzat de gestul pe care l-a făcut. 
Dar aventura nu s-a oprit aici. Ajutoarele trebuiau să ajungă în două dintre cele mai afectate localități din Bosnia – Tuzla și Doboj. Dacă la Tuzla n-au fost atât de vizibile dezastrele provocate de ape, pentru că mai afectate au fost zonele din jurul orașului, imaginile apocaliptice de la Doboj și le amintește perfect “apa se retrăsese, dar urmele se vedeau până la etajul I a blocurilor, casele erau distruse, erau acoperite doar cu nailon”. Un peisaj de neuitat. Acolo au descărcat cu mâinile lor din tir ajutoarele, și le-au carat pe brațe, împreună cu locuitorii, câțiva metri pentru a putea fi depozitate.
Sare și piper. O călătorie plină de peripeții
Fiind prima dată când a urcat într-un tir, nici situațile pline de umor nu au întârziat să apară. Nu știa despre regimul special de circulație al camioanelor, a greșit drumul și i-a condus pe colegii lui prin centrul Belgradului “Am trecut cu tirul prin buricul târgului, prin km 0 al Belgradului. Lumea făcea poze, noroc că nu ne-a oprit poliția”, povestește antrenorul. Asta a fost doar prima întâmplare de acest gen. La întoarcere, au încercat să vină prin Croația. I-au încurcat niște polițiști care le-au arătat drumul greșit. La un moment dat în stânga și în dreapta au văzut numai apă. Atunci au avut și cea mai mare surpriză: „În fața noastră girofare, armata,mașini blindate, ne opreau:
-Unde placați?
-Vrem să trecem în Croația
-Aici e inundat, dacă intrați acolo nu mai ieșiți”, le-au răspuns bozniecii.
Dar asta nu era singura problemă: „În Bosnia în timpul războiului din ’92 au fost foarte multe terenuri minate, iar multe zone dintre acestea nu au fost deminate, ci numai închise. Din cauza surpărilor de teren ce au loc în urma inundațiilor, terenul s-a mișcat, și nu se mai știau zonele în care există acum mine”, povestește Dragan Petricevic, supunând că și acesta a fost unul dintre motivele pentru care bozniecii i-au întors din drum.
Un apel se încheie cu un alt apel
Așa cum spuneam mai devreme, în aventură nu a pornit singur. Pe tot parcursul acestei experiențe a muncit cot la cot cu voluntarii Crucii Roșii Timiș. A legat prietenii și acum își dorește să se implice cât mai mult în acțiunile demarate de organizație.
Totuși, ține să sublinieze că organizația care muncește de dimineața până seara să-i ajute pe ceilalți nu are în posesie nici măcar un motostivuitor, care să-i ajute să încarce ajutoarele atunci când vor pleca în misiuni similare cu cele din Serbia și Bosnia. „Dacă ar fi ca un apel să se încheie tot cu un apel, mi-ar plăcea să se strângă fonduri pentru ca la Crucea Roșie Timiș să fie cumpărat un motostivuitor”
La fel cum a făcut-o el, speră să o facă fiecare persoană, dar spune că pentru acest lucru este mare nevoie și de o mentalitate și o educație în acest sens: “La școală ar fi frumos ca micuții să primească temă să aducă ceva din casă, un kg de orez sau de făină, și așa îi înveți să-i ajute și pe alții. Dacă reușim să ne disciplinăm puțin, ar exista mai mulți oameni capabili să facă ceva pentru cei săraci”.
Foto: Dragan Petricevic & Vali Borlovan
Scrie un comentariu